Plutiri în muzică /de LAU

Plutesc în trăire, frumos, așa cum nu reușesc niciodată în apă; chiar și in cea mai sărată mare mă scufund. Deasupra am cerul, dar contemplarea lui îmi este imposibilă…Îmi obosesc simțurile încercând să dețin controlul valurilor. Cu muzica stelelor e altfel. E îndrăgosteală continuă, las garda jos ori de câte ori mă aflu în largul ei. Nu mă gândesc la a o controla, la a o desluși, mă absoarbe magicul ei și în el rămân vibrând…E o vibrație care mă ține pe undă, cu ochii în strălucirea frecvențelor divine. Pot să vad și, văzând, nu mă scufund…

Dear friends, mi s-au ascuțit simțurile în timpul concertului lui Avishai Cohen! Noi doi avuseserăm deja o întâlnire imaginară, mai demult, când am început să-i ascult îndelung albumele. M-a cucerit definitiv cu jazz-ul lui extrem de melodios, cu variațiunile tematice fine, cu ritmica bogată și senzuală, cu armoniile modale pline de culoare, negrăbite, conturând lumi sonore intr-un perpetuum mobile. Am admirat mult, la Avishai, apetența pentru melodia frumoasă, culeasă sau compusă, cu atât mai mult cu cât trăim într-o vreme de  complicări compoziționale,  de discurs si dezvoltări greoaie, care nu mai reușesc să capteze sufletul ascultătorilor. La Avishai Cohen, aș putea spune că rețeta e perfectă: gândește complicat și creează simplu. La concertul de la Sala Radio am avut revelația piesei ca sunet universal. Era ceva nedivizat, era o senzație completă și abia după ce am pășit în intimitatea muzicii care se întâmpla la câțiva metri de mine, înfășurându-mă uluitor, l-am putut înțelege mai bine pe unul dintre muzicienii mei preferați: Sergiu Celibidache. Astfel, în acea seară de joi, 6 noiembrie, la Sala Radio, am simțit cum sunetul moare imediat ce se naște pentru ca să poată trăi muzica, să poată fi infinitul.

Remembering… În ultimii ani, am dat multe ture cu mașina mea pentru plăcerea nebună de a asculta, conducând, piesele lui Avishai: Toledo, Eleven Wives, Seven Seas, Winter Song, How Long, Dreaming, Nu Nu, The Ever Evolving Etude, Variations in G Minor, Morenika, Calm… Intrând joi, 6 noiembrie, la 8 fără un sfert seara, în Sala Radio, am dat cheie. S-a încălzit motorul pe nesimțite, repede. În timp ce atingeam cu încredere volanul imaginar al demenței mele sufletești, am văzut o scenă luminoasă, cu un pian mare și strălucitor, care exersa uitarea; contrabasul medita, tobele stăteau de șase. La 8 și șase minute (pe ceasul meu) au intrat artiștii – trei bărbați frumoși la propriu: Avishai Cohen, Nitai Herschovitz, Daniel Dor, moment după care a urmat o demență impecabilă. Timpul petrecut în Sala Radio a fost pur și simplu creativ și am rămas profund impresionată de grija pe care artiștii și-o purtau unul altuia. Nu cred că mai văzusem, până în acel moment, atât de mult respect între muzicieni, pe o scenă, fapt care mi-a confirmat că, doar în acest fel poți să ajungi  să transformi niște idei bune în piese profunde. Solu-urile fiecăruia erau legănări îndrăznețe, extrem de fin puse în valoare de partenerii de scenă, care ne-au oferit un carusel de detalii dinamice si agogice. Totusi, nu am să vorbesc despre tehnică, despre stil ori despre interpretare, acești termeni neexistând separat în contextul de față. Însă muzica a fost o certitudine: am stat lucidă, îndrăgostită, talentată, la nesfârșit plutind, fără să mi se pară un fir de cer străin. Era chiar lumea mea. Remembering me. După cele câteva bis-uri, am observat ce era în jurul meu: o mare de oameni fericiți, liniște și unitate sufletească. Libertate.

GIVE IT A SHARE:

Share on facebook
Share on whatsapp

This website is using cookies

Please confirm, if you accept our Privacy Policy. You can also decline it, so you can continue to visit our website without any data sent to third party services.